Sacrificiul de sine

Imi vad chipul in ecranul laptopului, trasaturile sunt cazute, capul intre umerii ridicati, spatele incovoiat. O pozitie, o incremenire a corpului, atat de familiara, in fata pericolului. De data asta, pericolul de a simti durerea provocata de relevarea sacrificului de sine. Ii intuiesc intreaga dimensiune chiar daca, deocamdata, m-am uitat numai la cateva din piesele de puzzle care il compun – credintele si comportamentele mele in cateva dintre relatiile esentiale din viata mea.

Dar cum mi-am construit acele credinte? Asa cum o facem cu totii atunci cand suntem copii: in functie de ceea ce ne-au oferit parintii sau, in absenta lor, de alte figuri de atasament. Mai exact, de ceea ce nu ne-au oferit, iar asta este diferit pentru fiecare dintre noi.

Pentru ca eu n-am primit mai nimic bun, ci doar o lunga si constanta deprivare emotionala, violenta fizica, verbala si nenumarate cerinte de a face lucruri mult peste puterile mele de copil, de a mi se pune pe umeri responsabilitati pentru adulti, de a mi se cere permanent sa fac, sa fac si iar sa fac, de a mi se impune ce sa simt si cat sa simt, ce sa gandesc si pana unde sa gandesc, am concluzionat la o varsta foarte frageda ca nascandu-ma (nu pentru ca as fi fost dorita, ci pentru ca li s-a intamplat), nu am facut altceva decat sa incurc pe toata lumea si pot supravietui doar daca ma conformez tuturor cerintelor si asteptarilor lor.

Era singurul mod in care mi se transmitea ca sunt, macar, acceptabila.

Ca o consecinta fireasca a celor de mai sus am ales, inconstient, sa le fac pe plac, era o chestiune de supravietuire.

Am ales sa nu simt ceea ce simteam, sa nu gandesc ceea ce gandeam, sa nu fac ceea ce imi doream sa fac, sa ii deranjez cat mai putin, sa nu cer, sa nu verbalizez ceea ce este in interiorul meu, sa nu iau decizii. Am renuntat la mine. Emotiile, sentimentele, gandurile, gesturile, comportamentele mele nu-mi mai apartineau, erau, cu totul, directionate in favoarea celorlalti. M-am instrainat de mine, mi-am ingropat adanc, foarte adanc, toate nevoile, visurile, emotiile si gandurile autentice, am renuntat, foarte devreme, la a-mi trai propria viata. M-am preocupat insa, cu toata puterea, sa le fie bine celorlalti, mi-am directionat toate resursele in a le indeplini asteptari si nevoi care nu aveau, real, nici o legatura cu mine. Si, niciodata nu era suficient pentru ei sau nu suficient de bine. Pentru ce toate astea? Zambesc amar. Pentru iubirea mamei, pe care am cautat-o si am cautat-o si am tot cautat-o, in diverse persoane, sacrificandu-mi sinele autentic in speranta ca, in sfarsit, o voi obtine. In clasa I, cand am descoperit placerea lecturii, eram fascinata, am crezut ca o sa aflu cum e sa fii iubit din carti. N-am aflat sau am aflat la nivel rational, emotional, tot nu primeam iubirea de care copilul care eram avea atata nevoie.

Nu a fost posibil sa constientizez sacrificul de sine, sa-i percep adevarata dimensiune, pana cand nu am renuntat la altceva: iluzia mamei care m-ar fi iubit asa cum ar fi fost firesc si cum aveam nevoie. Au fost necesari multi ani de munca interioara pentru a vedea, intelege si accepta ca nu am avut-o si nu o voi avea si, cu atat mai putin, ca as putea-o descoperi in alte persoane. Rolul acesta ii revenea doar mamei mele.

A inceput, firesc, doliul dupa mama ideala, iar asta mi-a permis sa vad si sacrificiul.

Cum a fost sa renunt la iluzia asta? N-a fost usor, a reaparut lipsa de sens, dar a durat mult mai putin decat alte dati. Am trait deja atatea doliuri pana acum si am avut atat de multe procese de sondare interioara incat stiu ca singurul mod de a ma reintregi, de a-mi consolida propriile radacini este sa accept toata durerea care vine din urma, sa renunt la toate iluziile pe care, copil fiind, le-am construit ca sa nu mor sau sa nu innebunesc.

Cu fiecare durere care vine din trecut si o retraiesc, cu fiecare renuntare la inca o iluzie, castig o parte din mine.

Cu fiecare zi care trece, ma intregesc si imi traiesc propria viata.

Acest articol expune o opinie personală, reflectând atât experiența mea în calitate de client in terapie, cât și formarea în Analiză Tranzacțională pe care am urmat-o.

Consilier de dezvoltare personala,

Madalina Ciotec