Cătălina și Cristi, SUA – 26 ani, Paula, SUA – 22 ani, Petruța, SUA –19 ani, Ileana – Canada, 19 ani, Silvia – Germania, 15 ani, Alexandra, Italia –12 ani, Romina – Italia, 1 an, Alexandru, Marea Britanie – 1 an. O parte dintreprietenii mei, plecați din țară de atâția ani câți scrie în dreptul fiecăruia.Tatal fiicei mele, Germania – 25 ani. Și-acum “să vorbim” despre relații ladistanță… Aplicat. Practic, nu în teorie.
Când au plecat din România primii mei prieteni, aici nu exista Internet, în mod firesc nici rețele de socializare, dacă îmi amintesc bine nici telefonia mobilă nu apucase să pătrundă sau era accesibilă doar celor “șmecheri”, iar o convorbire telefonică România – America “pe fix” era descurajant de scumpă. Aveam în schimb Poșta și ne scriam luuungi scrisori expediate “par avion”. De parcă se putea și altfel peste Ocean… Ca o paranteză – pentru că e important și fix pe acest subiect – trebuie musai să precizez că prietena mea, Cătălina, aplecat în America pentru că s-a căsătorit cu Cristi. După o relație ÎNTREȚINUTĂ de distanță, de aproape trei ani. Ca să ne înțelegem!
Între timp în viața noastră a apărut telefonia mobilă iar prețul unei convorbiri a scăzut constant, până s-a ajuns la zeci de minute internaționale gratuite, Internetul, email-urile, messenger și diversele rețele de socializare șiaplicații care fac posibilă comunicarea în diverse colțuri ale lumii, la prețuri derizorii. Și chiar dacă am nostalgia scrisorilor pe foi liniate, de caiet studențesc, mă bucur de toate avantajele tehnologiei, care mă ajută să îmi mențin relațiile de prietenie. S-au schimbat ele mijloacele de comunicare la distanță, însă relația cu prietenii mei a rămas la fel de apropiată.
Da, eu cred în relațiile la distanță. Faptul că eu sunt aici iar ei sunt la mii de kilometri, nu schimbă cu nimic ceea ce împreună am construit în atâția ani. Ceea ce era deja construit atunci când au plecat. Nu distanța dintre noi ne poate afecta relația ci șubrezirea sentimentelor care ne-au legatcu nevăzute fire.
Mai sunt numai două zile și Ileana se va întoarce în Quebec-ul ei adoptiv. Încă mă mai pot bucura de ea, înainte de a începe o așteptare de șapte ani până o voi revedea. Dar de aici, din casa adolescenței ei din Drumul Taberei, parcă nu ar fi plecat niciodată atât de departe. Chiar dacă între timp a fost schimbată mobila, parchetul a luat locul covoarelor, ferestrele termopan au înlocuit tocăria din lemn iar televizorul burduhănos, cu tub, s-a metamorfozat într-unul HD, Ileana se potrivește la fel de bine în peisaj. Este de-acolo. A casei. Continuă să îi aparțină, ca și când nu a lipsit niciodată.
Îmi aparține mie ca șicând nu a lipsit niciodată, ca și când momentele plecării ei se înnoadă cu celeale întoarcerilor. Ne refugiem și-acum în dormitorul mic, să ne povestim întâmplărilezilei și să ne dezvăluim secrete. Facem schimb de pantofi și sandale. La hainenu ne mai potrivim… Mă fardează cu forța și îmi face manichiura, tot cu forța,pentru că spre deosebire de mine ea a fost mereu cochetă. Râdem. Mergem în bucătărie, ne cocoțăm pe scaune cu câte un picior îndoit sub noi și bem cafea din cești desperecheate, pentru că fiecare are preferințele ei. Ea nu mai fumează decinci ani. Dar în rest este aceeași Ileana, între noi este aceeași relație. Întreținutăde conversații lungi la telefon, uneori de câte patru ore. De “rapoarte de viață”pe mesageria privată de la Facebook.
Cu tatăl fiicei mele, în 25 de ani, am vorbit de maxim cinci ori pe messenger și ne-am întâlnit de două ori la câte ocafea, în două dintre vizitele lui în țară. Nu mai comunicăm deloc de 8 ani. Cum să reziste o relație la distanță dacă ea nu a existat niciodată?!
